De-a lungul anilor, colesterolul HDL a fost etichetat drept „colesterolul bun”, iar colesterolul LDL drept „colesterolul rău”.
Colesterolul este o substanță ceroasă, o grăsime și este produs de fiecare celulă din corp. Există celule care nu pot produce suficient colesterol pentru nevoile proprii. Ficatul este principalul „producător” de colesterol din corpul nostru. Colesterolul este transportat între ficat și aceste celule care au nevoie de colesterol.
Chiar avem două feluri de colesterol?
Deoarece este o grăsime și prin urmare o substanță hidrofobă (nu-i place apa), colesterolul nu poate circula liber în sânge, astfel are nevoie de niște cărăuși sau transportori, așa-numitele lipoproteine care, după cum le zice și numele, au o parte lipidică la interior de care se leagă colesterolul și o parte proteică la exterior, hidrofilă, care e bună prietenă cu mediul apos din sânge și astfel se realizează transportul colesterolului către locul unde e nevoie de el.
La modul cel mai simplist spus, există două familii de lipoproteine: lipoproteine care conțin apoB și lipoproteine care conțin apoA (apoB și apoA sunt niște proteine care „îmbracă” lipoproteina). ApoB se găsește (printre altele) pe LDL (low density lipoprotein), iar apoA se află pe HDL(high density lipoprotein).
Ceea ce se măsoară în analizele de sânge uzuale (colesterol total, LDL-colesterol, HDL-colesterol) reprezintă colesterol circulant, nu colesterol din celule și este cantitatea de colesterol din lipoproteine, adică din particulele LDL și HDL.
Acestea fiind spuse, nu avem două feluri de colesterol. Avem două feluri de lipoproteine (de fapt mai multe, dar pentru discuția actuală, aceste două feluri ne interesează) – LDL și HDL – care dictează încotro merge colesterolul și dacă acesta devine ”rău”, iar singura situație în care colesterolul devine rău este atunci când rămâne „prins” în peretele arterelor.
Ce rol are HDL?
HDL are rolul de a transporta colesterolul din țesuturi către ficat, unde poate fi metabolizat și eliminat — un mecanism esențial pentru protecția vaselor de sânge. Cercetările au arătat, de asemenea, că HDL are efecte antiinflamatoare, antioxidante și anticoagulante.
Numeroase studii populaționale au arătat că persoanele cu HDL-colesterol (HDL-c) mai ridicat au un risc mai mic de boală cardiacă, ceea ce a consolidat ideea că un HDL-c cât mai mare este întotdeauna bine.
Ei bine… nu întotdeauna.
Ca în multe aspecte ale medicinei, lucrurile sunt mai complexe. În ultimii ani, cercetările au arătat că un HDL-colesterol crescut nu garantează automat protecție cardiovasculară, iar intervențiile farmacologice menite să ridice HDL-colesterol nu se traduc neapărat într-o inimă mai sănătoasă.
Cum spuneam mai sus, analiza standard a lipidelor măsoară cantitatea de colesterol din particulele HDL, nu funcționalitatea particulelor HDL.
Este necesar să avem atât o cantitate corespunzătoare de colesterol HDL, dar și particule HDL funcționale pentru a elimina eficient colesterolul.
Particulele HDL necesită diverse enzime pentru a găsi, prelua, transporta și livra colesterolul. Dacă o enzimă lipsește sau este defectă, HDL nu își poate îndeplini rolul. Astfel, particulele HDL pot conține cantități mari de colesterol, dar pot fi disfuncționale. Drept urmare, un HDL-colesterol crescut nu garantează protecție împotriva bolilor de inimă.
Astfel, apar următoarele întrebări: care este de fapt nivelul optim de HDL-colesterol? Îl putem considera în continuare cardioprotector? Și există un prag peste care HDL devine mai degrabă un factor de risc decât unul protector?
Ghidurile americane consideră HDL-colesterol scăzut < 50 mg/dL la femei și < 40 mg/dL la bărbați, iar un nivel optim este, de obicei, peste 60 mg/dL.
Ghidurile europene (ESC/EAS) atenționează că riscul de boli de inimă poate crește când HDL-colesterol depășește 90 mg/dL, deoarece unele particule HDL pot deveni disfuncționale și nu își mai fac treaba cum trebuie. Pentru reducerea riscului cardiovascular, accentul rămâne pe scăderea LDL-c, non-HDL-c și apoB, iar HDL-c este folosit doar pentru estimarea riscului, nu ca obiectiv terapeutic.
Ce anume influențează nivelul de HDL-colesterol?
- Factori genetici: anumite mutații (precum cele ale genei CETP) pot duce la creșterea exagerată a HDL-c, dar particulele rezultate pot fi disfuncționale și incapabile să-și îndeplinească rolul protector.
- Exercițiul fizic: exercițiile aerobice (mers, înot, alergare, ciclism) pot crește HDL-c
- Alcoolul (în special vinul) crește HDL-c, dar poate avea efecte negative asupra sănătății: consumul excesiv crește riscul de boli hepatice, hipertensiune și alte probleme cardiovasculare – deci nu e recomandat să bei alcool doar pentru a crește HDL-c.
- Fumatul: fumătorii au niveluri mai scăzute de HDL-c; renunțarea la fumat crește HDL-c.
- Dieta: alimentația bogată în grăsimi trans, zahăr și carbohidrați rafinați scade HDL-c, iar alimentele bogate în fibre, grăsimile omega-3 și grăsimile mononesaturate cresc HDL-c
Ce trebuie să reții:
Dacă analizele arată un HDL peste 90mg/dl, merită să:
- verifici profilul lipidic complet (colesterol total, LDL-c, apoB, trigliceride);
- discuți cu medicul despre factorii genetici sau metabolici posibili;
- evaluezi consumul de alcool și dieta;
- te asiguri că LDL-colesterolul și trigliceridele sunt la valori optime, chiar dacă HDL-c e mare;
- păstrezi un stil de viață echilibrat — alimentație nutritivă, activitate fizică regulată, somn adecvat și stres redus.
🩺 Concluzie
HDL-ul este, în general, un aliat important al inimii.
Dar, ca în multe alte aspecte ale sănătății, echilibrul contează mai mult decât extremele. Un HDL-c scăzut se asociază cu risc cardiovascular crescut, dar un nivel foarte mare nu înseamnă automat protecție, ci uneori o invitație la o evaluare atentă.